Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir... Mihai Eminescu

Negru si Rece

Noaptea se lasa din ce in ce mai greu, frigul o imbratiseaza si o face si mai sumbra. Linistea nu mai vorbeste ca altadata, intunericul nu mai lumineaza ca odinioara, nimic nu mai e cum era candva. Totul e nou, e rece, e inspaimantator de rece, e foarte rece. Nicio stea nu se zareste, totul e atat de negru, atat de rece si foarte rece. Luna incearca sa isi arate fata in spatele noriilor grei si pentru o clipa reuseste dar dureaza foarte putin, mult prea putin, de fapt totul se scurge atat de repede si tot ce e frumos dureaza atat de putin, nici luna nu mai are putere sa razbata gerul si profunzimea intunericului, se retrage infranta si isi vede in continuare de drum, norii atat de grei si atat de sumbrii adancesc frigul, creand o adevarata prapastie deasupra noastra, in care cu totii ajungem mai devreme sau mai tarziu. Adevarul e ca noi am transformat noapte asa cum e acum, rece ,rece, foarte rece.Rautatea care ne curge prin vene se reflecta acum in tot ceea ce e frumos, distruge tot ce ne inconjoara, anihileaza frumosul, inghite lumina si imbratiseaza bezna grea. De ce dragostea nu se imparte doar cu natura, de ce suntem atat de egoisti sa ne iubim doar pe noi insisi? Natura nu merita....si acum se razbuna...e momentul ei...